Prea s-a transformat totul într-un concurs de chivernisit pneuri, în care toată lumea depășește când și pe unde ”se depășește”, adică pe unde a decis FIA că trebuie să existe o zonă DRS. E ca și cum, la o Olimpiadă de matematică, nu ar fi premiați cei care rezolvă corect problema, ci cei care tocesc cel mai puțin mina creionului în timp ce o rezolvă. Sau, la fotbal, nu s-ar mai lua diferența de goluri ca unic criteriu, ci cât de puțin au transpirat jucătorii în timpul meciului.
Depășirea nu e înot sincron
Evident, trebuie să existe reguli în această luptă. Nu pledez pentru lipsa lor. Problema mea e că am schimbat modul în care ne raportăm la depășire. În ultimii ani, aceasta a început să fie tratată mai puțin ca o luptă și mai mult ca o bizară colaborare întru spectacol. Piloții își dispută o poziție, dar ei trebuie, în același timp, să-și lase reciproc suficient loc. Numai că, la 200-300 kilometri pe oră, cu adrenalina la maximum, instinctul îți spune să ocupi orice spațiu pe care-l poți ocupa. Nu să i-l lași adversarului pentru că paragraful L, capitolul IV, articolul 2d din Codul Sportiv îți spune așa.
Până la urmă, o depășire nu e un număr de balet sau de înot sincron. E o luptă. Trebuie să-ți presezi adversarul, să te impui în fața lui. Într-o competiție, cineva pierde și cineva câștigă, chiar dacă asta îi poate lăsa ușor nedumeriți pe cei din generația ”fulgilor de nea”.
You must be logged in to post a comment Login