Oamenii nu sunt nativ adaptați la viteză. Nici măcar la cea a unei mașini obișnuite, darămite la o deplasare prin spațiu cu 350 kilometri pe oră, ca în Formula 1. Este o chestiune care a venit odată cu evoluția și, totodată, una care se antrenează. De asemenea, condusul nu este doar un comportament, ci un ansamblu de comportamente care funcționează în paralel și care au ca rezultat capacitatea noastră de a comanda un vehicul considerabil mai mare decât noi.
Cum gândește creierul unui șofer
Unul dintre savanții care au studiat subiectul în amănunțime a fost John A. Michon, profesor de psihologie cognitivă. Conform lui Michon, condusul unui autovehicul activează trei niveluri cognitive: strategic, tactic și operațional.
Nivelul strategic include planificarea traseului, cât de bine ne amintim zona generală unde intenționăm să mergem cu mașina și modificările rutelor obișnuite. Sunt toate acele lucruri pe care nu ne ia mult timp să le planificăm. În F1, aceasta înseamnă, în principal, acel spațiu de memorie dedicat circuitelor, strategiilor de cursă și condițiilor de pe pistă.
Piloții au o hartă mentală a pistelor
O anecdotă. Prin 2000, un prieten l-a dus cu mașina pe Mika Hakkinen spre circuitul de la Barcelona. La un moment dat s-a încurcat și l-a întrebat pe pilotul finlandez pe unde să o ia. Mika a ridicat din umeri: „Habar n-am unde suntem”. „Cum”, l-a întrebat prietenul, „ai venit de cel puțin 8 ori aici și n-ai învățat drumul?”. „Nu-mi ocup mintea cu așa ceva”, a răspunsul dublul campion mondial.
Hakkinen nu știa șoselele care duceau spre Circuit de Catalunyia, în schimb știa foarte bine fiecare colțișor al pistei. Unde este o adâncitură, unde a fost reasfaltat, unde se poate depăși. Am spus povestea aceasta cu debutul în F1 al lui Michael Schumacher de la Spa-Francorchamps. Neavând o mașină la dispoziție, germanul a plecat cu bicicleta să „învețe” circuitul.
You must be logged in to post a comment Login