Suntem acolo, în vestiar, secătuiți, încercând să înțelegem ce naiba ni se întâmplă. Adversarii au fost mai buni, tot ce-am pregătit a fost combătut fără ca ei să transpire. În plus, nu am avut nici o soluție la calitățile lor. Ne-au luat la pasat de ne-au mers fulgii. Ne-am pierdut orice reper, orice urmă de știință a fotbalului de bază.
Facem greșeli de începători, suntem mereu în urma lor, pierdem orice duel, ne mișcăm greoi, nu suntem capabili să surprindem cu nimic. Și pare că ne e frică. De unde naiba a venit frica asta? Ne tremură gladiolele de la primul fluier. Crisparea e omniprezentă.
Acum, la pauză, vestiarul e inundat cu dezamăgire. Ca atunci când te pregătești intens pentru examenul de admitere la facultate și, după ce afli subiectele, intri în panică: ”Pfff, nu știu nimic!” Și-atunci, creierul tău caută soluții. Trebuie să-ți domini panica inițială, să-ți amintești crâmpeie de informație, să faci conexiuni, să legi lucrurile în minte și să dai tot ce poți.
Așa ești acum, la pauză. Cauți soluțiile potrivite pentru ieșirea din criză. Te refugiezi mental în căldura părinților care te-au ajutat să parcurgi lungul drum până la Echipa Națională.
Îți amintești de primii antrenori, de primii coechipieri, de momentele dificile prin care ai trecut atunci. Pe care le-ai depășit ca să devii purtător mândru de tricou galben. Te sprijini pe stâlpii tăi, oamenii care știi că-ți sunt mereu aproape, soția, copiii, prietenii adevărați. Și te alimentezi din energia lor ca să poți continua.
Dar știi că nu poți realiza nimic singur. Trebuie să simți că la fel face și cel de lângă tine. Că și el e la fel de preocupat și implicat pentru ieșirea din marasm.
După priviri pline de reproș, după frustrări și nemulțumiri, după orgolii exacerbate, după șuturi în sticle de apă și urlete de răzvrătire, trebuie să simți că vă topiți în unul singur, Echipa. Și vă conectați la un singur scop: ”Cum scoatem căruța din șanț”?
Și dacă suntem acum ca Liverpool la pauza de la Istanbul? Când Finnan, Traore, ba chiar și Carragher, Xabi Alonso sau Gerrard se simțeau striviți de Crespo, Nesta, Maldini, Pirlo și Șevcenko. Când părea o situație fără ieșire și primul gând era cum să nu te faci și mai mult de râs.
E nevoie de cineva acolo, cu voi, în vestiar. E nevoie de cel mai meseriaș Hagi posibil. Și mai e o nevoie acută de tribuna care la Istanbul a vibrat la pauză cu eternul YNWA. Așa că, măcar cu Suedia, în ultimul sfert al meciului ăsta mare, e nevoie ca tribuna să cânte YNWA al nostru: ”Hai, România!”
You must be logged in to post a comment Login