În Formula 1, construirea unui monopost (sau introducerea unui upgrade) se face urmând fluxul CFD → tunel aerodinamic → teste pe pistă. Este un ciclu închis, iterativ, adică unul care se repetă de multe ori, făcând corecțiile necesare.
Nu oricât, căci există un sistem ATR (Aerodynamic Testing Restrictions) bazat pe ordinea în clasamentul constructorilor, care limitează numărul de ore pe care o echipă îl poate petrece în aceste situații.
Primul pas – CFD
CFD (Computational Fluid Dynamics) înseamnă simularea matematică a curgerii aerului în jurul mașinii, pe supercomputere, pentru a prezice forța de apăsare, rezistența la înaintare și stabilitatea aerodinamică — fără a construi nimic fizic. Printre parametrii variați sunt viteza, garda la sol, girația, ruliul, tangajul, unghiul de virare, … etc.
Practic, spațiul este împărțit în sute de milioane de puncte care simulează particulele care formează aerul. Uneori, pot fi peste un miliard de astfel de puncte în modelul de simulare.
Este coloana vertebrală a dezvoltării moderne a F1. Reprezintă aproximativ 60–70% din munca de proiectare a unui monopost. Ca avantaje, față de tunelul aerodinamic, este o procedură mult mai rapidă și mai ieftină. În plus, permite testarea unor idei radicale. Dezavantajele includ faptul că este doar un model virtual, unde toate fenomenele fizice (turbulențele aerului, rigiditatea suspensiei,… etc) sunt simulate.
You must be logged in to post a comment Login