Zvonurile cele mai rele veneau însă din U.R.S.S., se spunea că o centrală nucleară explodase și că norul radioactiv rezultat acoperise deja Estul Europei, ba chiar se îndrepta spre Atlantic, așa că vom muri toți, ca proștii, nu mai durează mult.
Așa vorbea lumea în ziua de 7 mai, iar mama, care avea niște pacienți din Italia, a venit în după amiaza aceea de la spital cu un ziar, La Stampa, care confirma ce era mai rău: undeva, la ruși, chiar bubuise o centrală nucleară, iar pe prima pagină a ziarului cu mult mai multe pagini decât „Scânteia” ori „România liberă”, era și o hartă a Europei cu o zonă puternic înnegrită, deasupra noastră, mult înspre Scandinavia apoi, cum sugerau liniile desenului, ca să înțeleg că e de rău, dar încă nu la noi.
„Nu la noi, zice mama, care traducea, pentru mine și pentru tata, că, deocamdată, așa a bătut vântul, dar dacă va veni spre noi….”
Si mama a desfăcut un flacon alb și ne-a pus în palme niște pastile mici de tot și albe.
„E iod, luați-le imediat! Suntem iradiați de vreo două săptămâni, după câte scriu italienii toți, toată Europa. Iodul trebuie să ne ajute.” Și ne-a mai spus să evităm să mergem pe iarbă, să nu atingem vegetație și tot așa.
Seara, când a început finala, eram liniștit: nu atinsesem nimic din grădină, aproape ca nu ieșisem din casă, oricum trebuia să învăț pentru facultate, în fix două luni aveam examenul de admitere, pe 8 iulie începea. lar de la finală, ce să aștepți?
Nu credeam și nici nu voiam și nici nu-mi imaginam vreo surpriza, în sensul în care Barcelona să nu câștige clar în fața Stelei. Mă gândeam că va fi un meci frumos, care va liniști avântul acesta nemaipomenit al Stelei din ultimele luni, care bulversa încă sufletul meu de oltean. Va câștiga Barcelona și apoi voi repeta puțin „Enigma Otiliei”, a lui G.
Călinescu. Oricum, știu…Roman de tip balzacian, realist, cu personaje clare…tipuri…
Când au dat legătura la Sevilla, primul șoc a fost vocea lui Coca-Cozma Teoharie, o premieră pentru un meci la televizor. Al doilea șoc: echipamentul alb complet al steliștilor. Albul acela îi apropia de speranță. Sau de credință.
Ceva va fi altfel, mi-am spus și am simțit că am dreptate când îmi spuneam asta. Ceva va fi cum nu mă așteptam să fie. Și așa a fost, până la sfârșit.
Meciul îl știți de 39 de ani, pentru că și azi e, cum a fost, de altfel, în fiecare zi de atunci, mereu, 7 mai 1986.
Pentru unii fiecare clipă a contat din acești prea multi ani, pentru alții a rămas doar o amintire veche, dar acea zi nu lipsește din gândul celor care iubesc Steaua, așa cum nu lipsește nici din sufletul celor care am ținut cu Barcelona, până în momentul în care nu am mai ținut, iar toată spaima de peste zi s-a transformat în speranță, în viață, într-un fel de viitor în care să și trăim, nu doar să supraviețuim, ca până atunci. lar asta s-a întâmplat, cu mine, când meciul s-a încheiat, adică vreau să spun, cele 90 de minute.
Ba chiar un pic mai devreme, când Puiu Iordănescu a intrat pe teren, la 36 de ani, că nu știam că e secundul lui Jenei, iar el începuse să-i înșurubeze, efectiv, pe Munoz și pe Pedraza.
Atunci, tata a zis, cu o oarecare temere, stai să vezi că Steaua nu pierde meciul ăsta
Sigur, îi era greu să spună că Steaua va învinge, dar gândea asta.
lar când s-a intrat în prelungiri, chiar că în casă nu a mai fost, cum se spune, decât o „singură echipă”. Steaua București.
Repet, meciul îl știți, îl știm pe de rost. Am scris, de atunci, zeci de articole și am vorbit în multe, foarte multe „Replay”-uri, împreună cu Marian Olaianos, despre meciul acela, despre noaptea aceea, despre acei Gabi Balint și Marius Lăcătuș, cel care trebuia să înscrie și a mai și înscris. Un infinit de rânduri, de telefoane și de amintiri și de emisiuni și de lacrimi mai târziu, cu și pentru uriașul Helmuth Duckadam.
Când Cupa Campionilor Europeni a plecat, în chiar acea noapte către țară, oamenii au început să ne treacă prin fața casei, locuiam „la Șosea”, cum zicea mamaia. Pe DN 1.
Un grup, două, zece, o sută de grupuri. Apoi o mie. Câte doi, câte patru, în blugi și adidași, în tricouri amărâte, cum aveam aproape toți, dar fără teamă de Cernobîl, de norul radioactiv, de stronțiu și de uraniu îmbogățit. De nimic nu-i mai era frică nimănui în acea noapte care se îndrepta spre o dimineață cum alta nu mai fusese și nici nu avea să mai fie vreodată. lar oamenii ne treceau prin fața casei, cântând și chemându-se unii pe alții, veseli, către Aeroport. Și chemând pe toată lumea! Pentru că, ce să vezi, lumea întreaga era chiar a lor! Mama a zis să am grijă, dacă merg, să nu stau pe iarbă, să caut o bordură, ceva de ciment, orice.
Aveam 19 ani, terminam liceul și dădeam la Filologie. Mă iubea o fată de la Liceul Lazăr.
Eram cineva. Citeam în limba franceză și credeam că voi fi profesor.
lar ei, Duckadam, Iovan, Bumbescu, Belodedici, Bărbulescu, Bălan, Majearu, Bölöni, Balint, Lăcătuș, Pițurcă, Iordănescu și Radu II erau soldați. Soldați și tineri! Și cei mai buni din Europa! Și tineri. Și Emerich Jenei, tânăr și el, cel mai tânăr.
Tineri și fără frică. Fără frică de nimic. Cu ei am învins frica, de fapt.
7 mai 1986 a fost noaptea în care România a învins frica.
Apoi, spre dimineață, a aterizat avionul de la Sevilla.
Urmărește iAMsport.ro și pe Google News, pentru cele mai relevante știri din lumea sportului.
Intră acum pe canalul iAM Sport de WhatsApp și afli instant toate știrile care contează!
You must be logged in to post a comment Login